intr-adevar, sa revenim la cazul citat mai sus, localizind, de exemplu, fiecare dintre factorii sexualizanti in cite un heterocromozom:

2n + XX (feminin) n + X, n + X 2n + XX (feminin)

Vor exista : Parinti: Gameti: Zigoti posibili: Probabilitati de realizare

M = y, / = X

2n + XY (masculin)

n + X, n + Y

2n + XY (masculin)

50% 50%.

Asadar, diviziunea reductionala desparte autozomii si imparte alozomii. Unul dintre sexe da nastere unui singur tip de gameti (homogametic),

Nu exista di selor rase, dar e: ploidie). Daca se in celulele germii nege formal in ce in cele patologice

A , 3 C D

ca la o cercetare cu o metodica mai ingrijita, numarul cromozomilor nu depaseste 46, atit pe celule somatice, cit si (Ford si Hamerton, 1956) pe material testicular. Kodany (1957) admite ca exista „tipuri” cu 48 si „tipuri” cu 46 de cromozomi, primele avind cromozomi supranumerari.

Â, S — fecundarea si copularea ovulului cu spermatozoidul (ambii haploizi): C, D — oul fecundat, diploid. cu patru cromozomi (doua garnituri}, da nastere celulelor diploide ale organismului (in dreapta, o celula germinala primordiala); E, F, G. E. I — diviziuni de maturatie : E. F — diviziune ecuationala; O, B, I — diviziune reductionala; J, K — formarea spermatozoizilor.

Teoria cromozomiala a determinarii sexelor are unele argumente importante in favoarea ei. Citam, astfel, identificarea diferentelor citologice sau citometrice intre gârnetii sexului heterogametic si chiar intre celulele somatice ale sexelor diferite (Barr, 1949). De asemenea, citam rezultatele hibridarilor intre plantele monoice si cele dioice (Correns, 1906), care isi au un corespondent in experientele de incrucisare cu intersexuati.

Prin anumite mijloace se poate inverti sexul aparent functional (fenotipic) al unei fiinte; astfel, de exemplu, o fiinta genetic femela poate fi transformata in mascul functional. Incrucisind-o apoi cu un partener fenotipic si genutipic femela, ar fi ca si cum am incrucisa doua femele. Efectul este o alterare a repartitiei sexelor fata de proportia asteptata dupa schema de mai sus. In tipul cu sex feminin homozigot, rezultind din incrucisarea a doua femele, nu putem obtine decit femele. Astfel, Crew (1921) a studiat o femela de Rana, care la 774 de pui nu a dat nici unul mascul; „tatal” era o femela intersexuata spontan.

O alta serie de argumente pot fi extrase din studiul sexualizarii la plante. La plantele cu alternanta de generatii (saprofit-gametofit), sexualizarea se produce in faza haploida (determinare heplogenotipica), meioza despartind factorii determinanti antago-nisti. La organismele cu determinare diplogenotipica (cum e omul), acesti factori coexista, dar ■— cum am notat la inceputul paragrafului — unul este mult mai puternic. La baza sexualizarii organismelor superioare ar sta pretutindeni „dominarea” unei componente sexualizante. In sfirsit, teoria cromozomiala arata ca dupa cum sexul feminin este homogametic sau heterogametic, avem de-a face cu modul singamic sau cu cel pro-gamic de determinare a sexului.

Care sint factorii subcelulari determinanti ai sexualizarii si cum interactioneaza ei ? O expunere completa in aceasta privinta se gaseste la Hartmann (1956), care trece in revista toate lucrarile referitoare la aceasta problema, efectuate pe material vegetal sau animal. Expunerea face sa reiasa cu claritate meritele si lipsurile teoriei cromozomiale.

Bridges (1922), studiind exemplare triploide de Drosophila, a adus argumente pentru ideea ca sexul e determinat de un echilibru intre autozomi si alozomi, reprezentabil printr-un raport (fractie ordinara).

Goldschmidt (1930), cercetind intersexualitatea la un fluture (Lymantria), ajunge la concluzia ca antagonismul de sexualizare are loc intre alozomi si citoplasma si ca el poate fi reprezentat printr-o suma algebrica (diferenta), citoplasma fiind, in acele cazuri, feminizata.

La numeroase specii, explorarea citologica n-a putut sa identifice alozomi. In unele cazuri s-a vorbit de alozomi sudati la autozomi; la numeroase specii, insa, sexele sint pur si simplu in raport cu starea de haplo- si diplobioza a fiintei. La animalele unde determinarea este obisnuit alozomiala, Koswig afirma ca realizarea sexului se poate face, in cazuri exceptionale, numai prin interventia autozomilor. Experimental, incrucisind rase si specii vecine (la pesti), se pot modifica, dupa voie, complexele patrimoniului cromozomial (genom) ; formula alozomiala ajunge necaracteristica pentru sex,cromozomul X se „goleste” de realizatori, care, aparent, trec in Y. Alteori, factorii auto-zomiali devin factori de sexualizare (Winge, Kosswig), ca si cum un nou mecanism ar interveni, deindata ce alozomilor li se ia functia de determinare a sexului. Semnificatia alozomilor ar consta doar in concentrarea unor factori sinergici, iar cromozomul dublu ar fi eficace prin sinergia factorilor homodinami.

Diferentierea sexuala este rezultatul unui echilibru complex intre tendinte antagoniste. Heterocromozomul nu determina sexul ; el nu face decit sa incline o balanta sensibila si la factori exteriori. In alte cazuri exista oua androfore si ginofore, care vor suferi repartizari alozomiale ulterioare (atit la animale gonocorice, cit si la hermafrodite), deci prediferehtieri sexuale care vor conditiona distributia alozomilor (Phylloxera Angiostemum etc).

Mecanismul heterocromozomic ar reprezenta, asadar, chiar dupa adeptii acestei teorii, cel mult „un caz specializat, intr-un ansamblu de factori, in majoritate necunoscuti” (Guyenot).

In acest paragraf vom trece in revista :

1. problema bipolarizarii sexuale ;

2. problema sexualitatii relative ;

3. sexualitatea izogama si ani-zogama;

4. sensul biologic propriu al notiunilor „masculin" si „feminin".

i la unele vegetale inferioare (alge topesc gametangiile celor doua sexe igiilor contopite se conjuga gameti rma unei suspensii de nuclei intr-o evidentiaza si el esenta fecundarii, :a" : cei doi nuclei se pot multiplica ai putin indelungat, esul de fecundatie are un caracter iudei; unul dintre ei, nucleul gene-il sau in alti doi, dintre care unul nucleul oului, originea embrionului t se contopeste cu unul din nucleii iriginea albumenului, care va hrani d, 1899).

metazoare, ca si la metafite, )logice care sa asigure intil-itieri ale gârnetilor, in functie iiu, de tipul de organizare a i o imbraca consecintele fecuna e tot atit de variat intru-ita e si viata. in evolutia si nta deosebita fapte ca : dobin-integrarii organismului, viata ismul.

DE SEXUALITATE

ajoritatea speciilor de vietuitoare, directe, procese sexuale la o sene alge verzi, ciuperci, flagelate sau constatare ridica problema sexua-omen de baza al materiei vii, la tndara (Hartmann). .intr-adevar,

1. B1POLARIZAREA SEXUALA

Schema dubla a polarizarii sexuale (de exemplu masculin-feminin) a fost la un moment dat pusa intr-o situatie critica de catre unele fenomene observate la talofite. Exista specii (la Ascomycete) cu micelii A si B, avind fiecare organe a si b, purtatoare de gameti; adesea organul a al sexului A nu se poate uni decit cu organul b al sexului B, iar a al lui B numai cu b al lui A. „Cvadrisexualitatea" bazidiomicetelor consta in coexistenta a doua polarizari sexuale, aparent independente, ale miceliilor (heterotalisme) ; se formeaza aci patru tipuri, sexual diferite, de micelii, copulatia facindu-se numai intre grupele A si B pe de o parte, si grupele C si D pe de alta parte. „Sexualitatea tetrapolara" a ciupercilor a fost insa lamurita de studiile facute de Bauch (1931) si Greis (1542), care au aratat ca lipsa de conjugare intre anumite perechi nu tine de polarizari sexuale independente, ci de incompatibilitati, rezultind din evidentierea unor „factori de sterilitate" care, dupa caz, pot impiedica contopirea celulara (plasmogamia), contopirea nucleara (cariogamia) sau formarea organelor purtatoare de seminte.

„Sexualitatea multipolara", descrisa de unii autori la ciliate, reprezinta cu multa probabilitate un fenomen analog ; termenul desemneaza constatarea dupa care inauntrul aceleiasi specii conjugarea apropie numai partenerii apartinind aceluiasi „tip".

2. SEXUALITATEA RELATIVA

Butschli (1887) si Schaudinn (1905) admit ca fiecare celula sau gamet poseda „potentialitati", virtualitati, ale ambelor sexe. Prin realizarea predominanta a uneia dintre aceste virtualitati, celulele devin masculine sau feminine, in raport cu alte celule la care domina dispozitia contrara. O astfel de deplasare a echilibrului poate rezulta din imprejurari diferite: imbatrinire, • diviziune celulara sau nucleara, influente deosebite asupra a doua celule diferite sau chiar asupra a doi nuclei, ultimul fapt explicind autogamia (Hartmann, 1909).

Admitind, dupa Hartmann (1955), „bisexualitatea" ca fenomen fundamental al vietii, rezulta — drept consecinta — explicatia cauzala a fecundarii: daca „latura" masculina este inhibata intr-o celula si cea feminina intr-una vecina, se naste intre aceste celule determinate sexual o „tensiune sexuala" ; aceasta tensiune duce la fecundare si dispare prin ea.

O astfel de conceptie permite sa se intrevada posibilitatea unor fenomene de „sexualitate relativa".

Pentru ca sa existe o miscare de sarcini electrice nu e neaparat nevoie de corpuri incarcate cu electricitate de semn contrar, ci numai de corpuri intre care sa existe diferente de potential.

Hartmann a constatat ca, la unele alge izogame, gârnetii prezinta

grade diferite de polarizare, „masurabile" prin numarul zigotilor formati.

Daca notam sexele cu semnul plus si semnul minus, vom putea nota

gradul de polarizare prin + + +, ++, +, —, —, . Obser-

vatia arata ca nu copuleaza numai indivizii de „semn" contrar, ci ca

pot copula si indivizii cu acelasi „semn", dar diferind prin intensitatea

polarizarii (de exemplu + + + cu +).

Acestor observatii li s-a adus o interesanta precizare cantitativa. La alga uni-celulara Chlatnydomonas eugametus, celula neciliata este transformata in celula mobila, apoi in gamet, de catre mediatori chimici specifici („termone"). Alti mediatori chimici produc copularea gârnetilor, deci au functie de „gamone". Qinogamona, care activeaza copularea gârnetului feminin, nu difera calitativ de androgamona, ambele fiind amestecuri de izomeri cis si trans ai crocetinei (Kuhn si Moewus, 1941). Stereoizomerul cis predomina in ginogamona, iar stereoizomerul trans in androgamona. Dupa proportia cisjtrans exista diverse grade de „tarie" sexuala a gârnetului in copulatie; 18/1 de exemplu este „supraforte", in timp ce 2/1 este „slab". Copularea apare la un raport procentual de 20/20. Astfel, 75/25 se comporta fata de 95/5 ca un gamet mascul.

3. SEXUALITATEA IZOGAMA SI ANIZOGAMA

Fecundarea este „izogama" atunci cind ambii gameti au o morfologie similara ; la numeroase protiste, aceasta este regula, gârnetii fiind ambii de aceeasi marime si ambii mobili. La mucorinee si alte ciuperci inferioare copuleaza elemente analoge din taluri deosebite, polarizate opus (heterotalie). Nu se poate vorbi aici decit de polarizare diferita, pe care sa o notam cu simboluri algebrice (+ si —) sau cu litere.

in cursul filogenezei asistam la o diferentiere morfo-functionala a gârnetilor, care devin inegali (anizogamie), pina la disproportia mereu citata, dintre un ou de pasare, cintarind zeci de grame, si un spermatozoid microscopic si diferit de mobil, unul din gameti miscindu-se spre celalalt. Pe aceasta linie, diferentierea sexuala ajunge la oogamie: un gamet voluminos, bogat in rezerve, imobil, care este ovulul, si altul mobil, mic, cu citoplasma redusa la minimum, care este spermatozoidul. In cazul acesta putem vorbi de elemente „feminine" si „masculine".

4. SENSUL BIOLOGIC PROPRIU AL NOTIUNILOR „MASCULIN"

SI „FEMININ"

Geddes si Thomson (1880) au cautat sa exprime in termeni generali diferentele sexuale care separa • femela (inclusiv elementele germinative), de mascul. Dupa acesti autori, urmati de numerosi altii, la femela fenomenul preponderent este anabolic sau de constructie a materiei organice, cu acumulare de energie; la mascul, fenomenul dominant este cata-bolic sau de dezagregare, energia eliberata maniiestindu-se printr-o mobilitate mai mare. Se mai spune ca masculul e „cinetic", femela fiind „trofica", masculul progresiv, iar femela conservatoare, ca la mascul domina functiile animale, iar la femela, cele vegetative.

Faptul ca diferentierea in elemente mascule si femele este o achizitie filogenetica nu a parut limpede tuturor biologilor. Pentru unii autori, dimpotriva, opozitia intre masculin si feminin corespunde unei diferente

GAMA

gameti au o morfo-regula, gârnetii fiind jrinee si alte ciuperci deosebite, polarizate polarizare diferita, ) sau cu litere. morfo-functionala a disproportia mereu rame, si un sperma-imeti miscindu-se spre ge la oogamie: un )vulul, si altul mobil, spermatozoidul. in „masculine".

„MASCULIN"

in termeni gene-elementele germi-rosi altii, la femela ,ie a materiei orga-dominant este cata–se printr-o mobi-:tic", femela fiind re, ca la mascul ve.

emele este o achizitie Pentru unii autori, unde unei diferente

fiziologice intre partile oricarei celule (centrozomul si asterul „misca" prin citoplasma cromozomii „pasivi"), deosebindu-se o kinetoplasma si

0 trofoplasma (Dobell, 1909). Polarizarea sexuala ar tine de un dezechilibru intre ele. Enriques (1908) remarca totusi ca la unii infuzori dimor-fismul gârnetilor poate fi o consecinta a acuplarii, si nu cauza acesteia ; la speciile asimetrice de exemplu, modificarea indivizilor, pentru a-si aduce suprafetele bucale in contact, este conditia necesara a schimbului de pronuclei.

In unele cazuri de fecundatie izogama, unde vorbim deci de elemente + si •— (notate arbitrar), omologarea unui anumit tip de polarizare cu tipul masculin sau feminin este posibila pe mai multe cai. Uneori continutul unei celule e „inglobat" in cealalta; celula care primeste este functional o femela. Alteori, problema se rezolva analizind conjugarea gârnetilor cu gameti ai unor specii apropiate, anizogame.

S-a sustinut (Joyet-Lavergne, 1926) ca la baza polarizarii sta o diferenta metabolica care se traduce citochimic in caracterele protoplasmei. Valoarea potentialului intracelular de oxidoreducere (rih) reprezinta un caracter de sexualizare citoplas-matica; in aceeasi specie, celulele polarizate in sens femei au un rHs mai mic decit cel al celulelor polarizate in sens mascul, deci o putere reductoare mai mare. Acest potential se determina cercetind decolorarea colorantilor vitali sau recolorarea lguco-derivatilor. Valoarea diferita a acestui potential aduce o inegalitate in repartitia rezervelor lipoidice: celulele polarizate in sens femei dobindesc rezerve care reduc acidul osmic (Joyet-Lavergne, 1927). Aceste cercetari au ridicat obiectii numeroase din partea citologilor care au negat valoarea metodelor utilizate.

O incercare de a masura direct consumul de oxigen la tipurile diferite de con-juganti ale paramecilor (Boell si Woodruff, 1940) a aratat ca exista o diferenta intre indivizii care se acupleaza, dar ca aceasta diferenta e mica: 0,25 X 10-3 mm3 pe ora fata de 0,28 X 10~3mm3 pe ora (diferente valabile statistic). Remarcam totusi ca obiectul-test utilizat nu a fost cel mai adecvat, paramecii fiind specii hermafrodite.

• Retinem ca termenii mascul si femela nu acopera notiuni de biologie generala, ci perfectionari proprii unor fiinte extrem de numeroase (Mares-quelle, 1937). Pe de alta parte, afinitatile dintre organismele vii sau elementele anatomice, ca si dualismele morfologice si functionale inauntrul aceleiasi specii pot avea semnificatii biologice multiple : ele sint sexuale sau nu, dupa cum usureaza procesul de copulare plasmatica si nucleara a gârnetilor.

Se ridica problema masurii in care dualismele morfo-functionale ale speciilor cu sexe separate corespund polarizarii fundamentale prezentate de gameti. Se spune de obicei ca animalul mascul este mai dinamic, mai puternic, mai agresiv, mai adaptat pentru viata de relatie si lupta pentru existenta ; aceasta regula are suiiente exceptii, nu numai printre animalele neevoluate, dar si printre vertebrate. In cazuri extreme, masculul poate fi redus la o faptura degenerata, cu structura interna simplificata, cu o talie neinsemnata, traind parazit in organismul femelei pe care o fecundeaza (viermele marin Bonellia, nematodul Trichosomoides. unele rotifere, unii pesti abisali). La unele arahnide, masculul este de

1 500 de ori mai mic decit femela (Berland).

Dupa J. Rostand, numai la animalele superioare femela e ceva mai mica decit barbatul, oriunde intilnim mari deviatii dimensionale, ele fiind in avantajul sexului feminin (ceea ce se explica prin incompatibilitatea atrofiei structurale cu elaborarea rezervelor nutritive). „Agresivitatea’!* femelei este adesea cea care transforma acuplarea, la unele specii, intr-un traumatism mortal pentru mascul (vezi mai departe).

La unele pasari (anumite palmipede), femela e cea care „cauta" barbatul; la altele, masculul este cel care cloceste ouale si are grija de pui.

S-a atras de asemenea atentia asupra faptului ca in societatea umana diviziunea muncii intre barbat si femeie, educatia, morala — elemente

Tabelul I

Elementele definitoare ale sexualitatii

Fundamentale Secundare Particulare

polarizare sexuala elemente: masculine feminine sexualitate relativa sexualitate multipolara cvadrisexualitate

fecundare (amfimixie) : ca-riogamie + plasmogamie anizogamie oogamie autogamie

conjugare, la infuzori

gonade gametangie, la ciuperci, dubla fecundare, la an-giosperme

- gonocorism dimorfism sexual polimorfism sexual

de cultura si civilizatie — sint responsabile de o serie intreaga de caractere distinctive, fiziologice si psihologice, dintre care numai citeva pot ii legate de functia biologica specifica sexelor. Pozitia femeii in societate este insa variabila dupa regiune, popor si epoca istorica, ceea ce impune rezerve in afirmarea unor trasaturi temperamentale si caracterologice specific masculine si feminine, etern umane (Mead, 1936). Generalizari nejustificate au stat si la baza speculatiilor metafizice si religioase, privind „principiile" sau „entitatile" masculine si feminine din univers (Schelski, 1955).

cunoastem cazuri particulare, la animale si plante mai mult sau mai putin evoluate, unde sexualitatea prezinta grade variate de involutie, pina la disparitie. In aceste cazuri, reproducerea se poate face secundar prin partenogeneza (ovule nefecundate), cu disparitia sexului masculin, sau agatn, prin inmugurire, sciziparitate etc, ceea ce, la metazoare, duce la disparitia mai mult sau mai putin completa a gonadelor. Pe de alta parte, unele observatii genetice (schimburi de factori care au loc la fiintele sexualizate, in cursul gametogenezei sau fecundarii) au facut pe multi autori sa admita existenta fenomenelor de sexualitate la bacterii (Lohnis, 1921, Mellon, 1925).

La vegetalele superioare (angiosperme), procesul de fecundatie are un caracter „dublu". Grauntele de polen contine cel putin doi nuclei; unul dintre ei, nucleul generator, angajat in tubul polinic, se imparte la rindul sau in alti doi, dintre care unul se contopeste cu nucleul oosferei, pentru a forma nucleul oului, originea embrionului (nucleul fecundator propriu-zis), in timp ce celalalt se contopeste cu unul din nucleii sacului embrionar, pentru a forma un alt zigot, originea albumenuluj, care va hrani embrionul ca pe un parazit (Nawaskin si Guignard, 1899).

In cursul evolutiei, la unicelulare, la metazoare, ca si la metafite, au aparut diferentieri morfologice si fiziologice care sa asigure intil-nirea gârnetilor; exista de asemenea diferentieri ale gârnetilor, in functie de rolul lor biologic, de conditiile de mediu, de tipul de organizare a speciei respective sau de semnificatia pe care o imbraca consecintele fecundarii pentru specie si individ.

Rezulta din cele expuse ca sexualitatea e tot atit de variat intrupata in lumea vie, pe cit de variat intrupata e si viata. in evolutia si diversificarea sexualitatii au avut o importanta deosebita fapte ca : dobin-direa structurii pluricelulare, perfectionarea integrarii organismului, viata sedentara sau mobila, individuatia, parazitismul.

a) uirilisme partiale, in care semnul esential este hipertricoza si in care se pastreaza arhitectonica feminina ;

b) virilismul general, in care exista nu numai o crestere de tip masculin a parului, ci si o morfologie a corpului, ca si un timbru al vocii, masculine.

Nu orice hipertricoza este un virilism partial. Prin hipertricoza nu intelegem decit dezvoltarea anormala (ca volum, abundenta si culoare) a sistemului pilos in general. Perii se pot insa clasifica in : peri corporali generali, peri ambosexuali (axilari si pubieni), care apar la pubertate la ambele sexe, si peri sexuali adevarati sau masculini (mustati, barba, perii din regiunea sternala si de pe linia mediana abdominala), care cresc abia tirziu dupa pubertate (Danforth). Dezvoltarea exagerata a perilor corporali generali poarta numele de hirsutism ; se rezerva numele de pilozitate androida pentru prezenta perilor masculini la femeie si cel de virilism pilar pentru existenta simultana a perilor masculini si generali (Audit, 1952).

In patogenia virilismului intervin, ca si in toate sindromele ambi-sexuale, doi factori principali : dezechilibrul dintre androgeni si estrogeni (in favoarea primilor) si „terenul" tisular constitutional, asupra carora actioneaza hormonii (receptivitate conditionata familial, ereditar, etnic, dar si nervos central).

Factorii constitutionali sint evidenti, de pilda in virilismul pilar al femeilor caucaziene, la care Seresevski si Vasiukova (1948) n-au putut descoperi nici un fel de particularitati functionale ale sistemului endocrin. Invers, intr-o cercetare privind tratamentul fibromului uterin cu testosteron, Lambillori (1950) noteaza ca, spre deosebire de femeia europeana, negresa suporta doze mari de androgeni, fara ca sistemul ei pilos sa se dezvolte sau vocea sa fie net influentata ; in schimb, hipertrofia clitoridiana poate deveni considerabila.

Determinismul endocrin al pilozitatii depinde de un siner-gism complex intre hormonii sexuali si cei corticosuprarenali (Moussio-Fournier, 1946), cu pariciparea hipofizei. Luft (1955), prezentind un numar mare de femei hipofizectomizate (pentru cancer, diabet, etc), observa ca tratamentul cu doze relativ mari de testosteron nu produce virilism pilar. Pe de alta parte s-au semnalat sindrome hiperandrogenice hormonale, de origine suprarenala, fara virilizare (Klotz si Avril, 1955), in care participarea diencefalului era probabila (amenoree, obezitate, crize comitiale).

1. Hiperandrogenia absoluta reprezinta eventualitatea patogenica cea mai simpla ; ea este constituita de prezenta in organism a unui exces de androgeni, cu origine exogena (terapeutica) sau endogena (suprarenala ori ovariana).

in boala lui Cushing si tumorile sau hiperplazia congenitala simpla a suprarenalei, acest exces poate fi depistat prin dozarea 17-cetosteroizilor in urina (fractiunile P2 si $3). Seresevski si Vasiukova explica prin hiper-corticosuprarenalism si virilismele care insotesc alte sindrome endocrine.

Un exces de androgeni poate ii de asemenea de natura ovariana.

a) tumori ovariene virilizante (androame), cu originea in elemente de tip germinativ masculin (arenoblastoame) ; celule simpaticotrope hilare sau celule „lipidice" ; acestea din urma pot semana cu celulele corpului galben (luteom), ale corticalei suprarenalei (hiperneirom), ale tecii ioli-culare (foliculom lipidic) sau cu celulele Leydig (masculinoblastoame) ;

b) astazi se admite ca ovarul netumoral are o secretie fiziologica androgena (responsabila de fractiunile a (4 si 5) ale 17-cetosteroizilor), localizata in celulele hilare si (poate) in cele ale tecii interne. Astfel, printre leziunile capabile sa dea o hiperandrogenie absoluta se numara si hiperplazia celulelor simpaticotrope, hipertecoza „testoida" (Fraenkel, 1941) si luteinizarea granuloasei ovarelor. Aceste leziuni pot fi considerate, in unele cazuri, ca reactii la stimuli hipofizari specifici (gonadotropi).

Experimental se pot obtine sindrome de virilizare la rozatoare, prin incrucisari inter-specifice sau interrasiale, prin injectii de gonadotrofina coriala, prin iradierea ovarelor sau prin grefarea lor in splina, rinichi, ureche ; aceste rezultate nu depind de prezenta suprarenalei. Ovarele sint in schimb chistice, cu proliferarea si luteinizarea tesutului tecal si interstitial.

in realitate, tumorile ovariene de tip androm sint exceptionale (literatura cuprinde circa 150 de cazuri), iar hiperplaziile, destul de rare; leziunile ovariene sclero-chistice, cu sau fara hipertecoza, sint in schimb intilnite frecvent in virilismul pilar comun. Sub numele de „sindrom Stein-Leventhal" s-a descris hipertrofia chistica a ovarului, cu amenoree si hirsutism.

in procesele de virilizare cu hiperandrogenie absoluta ar interveni, dupa unii autori, relatii functionale intre suprarenala si gonade, ambele producind in mod obisnuit, atit androgeni, cit si estrogeni. Sexualizarea organismului depinde in mare masura de proportia justa a acestor hormoni, factor determinat de complexul stimulilor endocrini si de conditiile biologice locale ale glandelor (cum o arata biochimia tumorilor si experientele de iradiere, denervare, grefare sau implantare in mediu cu temperatura mai scazuta). in functie de natura tulburarii factorilor de stimulare si de starea

209 glandei producatoare de hormoni, se pot realiza stari intersexuale; prin -deficit estrogenic sau prin exces androgenic, cu participarea predominanta a suprarenalei sau a ovarului, dupa caz. Aceasta interpretare (Milcu, Sahleanu si colaboratorii, 1945) respinge ideea patogeniei unice si a conceptiilor localiciste in virilismul asa-zis ovarian.

in cazurile de hiperfoliculinie cu virilism s-a admis (Milcu si Ste-rescu 1950) ca ioliculina ar stimula secretia de androgeni suprarenali.

Pare mai probabil ca in aceste cazuri hiperandrogenia si hiperestrogenia sint ambele de origine ovariana. Jongh admite ca androgenii ovarieni intervin in procesul de ovulatie ; cind acesta este stinjenit prin iibroza corticalei, se produce o crestere reactionala de factor luteinizant, care stimuleaza ovarul, ca si suprarenala. S-a pus in discutie interventia pregnandio-tului, a pregnantriolului, a 17-hidroxiprogesteronului si a unor androgeni necunoscuti, produsi in suprarenala, ca si in ovar ; de asemenea, insuficienta „conversiune" a androgenilor in estrogeni. Cresterea pregnandiolului .ar-impiedica formarea corpilor galbeni, absenta acestora liberind potentia-litatile androgene ale ovarului (Ponse, 1955). Pellegrini si Potti (1955) cred ca scaderea progesteronului poate dezlantui o hiperhipofizie de tip luteostimulinic, care poate produce o activare a secretiei androgene a suprarenalei.

: 2. in ..hiperandrogenia relativa" (prin insuficienta ovariana si scaderea pragului de estrogeni), virilismul este mai moderat. Aspecte si mai

210

atenuate se observa in hipoandrogenie, cu scadere inca mai marcata a nivelului de estrogeni (Audit).

Milcu, Sahleanu, Angelescu, Stoenescu si Augustin (1954) s-au intrebat daca leziunile ovariene, frecvente in virilismul comun, nu reprezinta doar rasunetul local al unei tulburari neuro-endocrine cuprinzatoare, manifestate si prin alte semne. Cercetind 35 de cazuri (din care 27 cu biopsie de ovar), autorii considera ca frecventa hipertrofie chistica a ovarului, cu hipertecoza, poate fi interpretata drept un raspuns la o incitatie diencefalo-hioofizara (dis- sau hipergonadotrofinie). Aceasta tulburare endocrina ar putea fi asemanata cu hipertireotrofinia din gusa : ea duce la o hipernlazie adesea reactionala-comoensatoare. uneori deficitara ca rezultat, alteori hiperfunctionala. Pe seama unei disfunctii hipofizare gonadotrope se pot pune de altfel si cazurile cu luteinizare difuza a ovarului, cunoscute sub numele de „sindromul lui Geist".

Materialul anatomic arata, in 13 din 27 de ovare, semne categorice de ovulatie, fara ca hipertecoza, de exemplu, sa lipseasca : pare deci plauzibila concluzia unui debut neoyarian al sindromului. Caracterul citeodata familial, ca si aparitia sa frecventa in perioadele de „criza" ale vietii (pubertate, adolescenta, sarcina), se inscriu ca argumente pentru originea dipncefalo-hipofizara a sindromului. Pa^on M909—19301. Parhon. Baliff si Caraman. .(1925). Parhon si Briese (1931—1932), Gilbert-Drevfus, Mamou si Attal (1949). Gilbert-Drevfus, Zara si Alexandre (1951) au publicat cazuri in care virilismul a aparut in legatura cu afectiuni sau leziuni ale centrilor nervosi.

Tn incheierea consideratiilor patogenice privind virilismul trebuie sa amintim interpretarea data de Maranon evolutiei sexualitatii In specia umana.

Pentru acest autor, „determinarea" sexului este cromozomiala, in timp ce „realizarea" sa depinde de actiunea reglatoare si protectoare a hormonilor. Orice fiinta capata, in momentul formarii sale. o ..sexualitate bipotentiala", cu p-edominanta a uneia dintre cele doua tendinte, predominanta care se realizeaza prin stimulari si inhibitii hormonale. Evolutia sexualitatii se face nu numai in sensul dezvoltarii si maturizarii, ci si in acela al „diferentierii" : de la bipotentialitate, la sexualitate ..pura". Putem de aceea vorbi de un ..sex primordial legitim" si de un „sex secundar". Cronologic, sexualitatea feminina tvolueaza mai repede decit cea masculina (pubertatea si climacteriul apar la o virsta mai precoce). Dezvoltarea aceasta trece — la orice individ — prin doua faze : una feminina si alta masculina. Reluind aceasta idee, Vague (1953) precizeaza ca sexualizarea evolueaza de la starea nediferent’ata a sexului homogametic (feminin), la starpa diferentiata a sexului heterogametic (masculin). Pubertatea barbatului are o faza initiala femi-no;da, o faza de pubertate virila si o faza de maturizare. Spxualitatea femeii aiunge tot astfel, in virsta climacteriului, la o faza viriloida finala : Vague gaseste la femeile in menopauza semne fruste de virilizare in 50%> si semne nete in 12% din cazuri. Feminitatea este o faza intermediara intre adolescenta si virilitate, in timp ce virilitatea e o faza terminala. La barbatul normal, faza feminina e scurta si avortata. Ia femeie, invers. Glandele virilogene sint mai viguroase, pentru ca e’e trebuie sa „invinga, in timpul vietii utertne, atmosfera feminina a mamei" si pentru ca masculinizarea indeamna totdeauna o „invingere a feminitatii". Consideratiile lui Maranon pot da o explicat’e nu numai virilismului de menopauza, dar, dupa parerea noastra, si frecventei crescinde cu care se intilnesc micile semne de virilizare, (somatica si psihica) la femeia de astazi.

Problemele practice ale virilismului sint probleme de diagnostic si probleme de tratament.

In diagnosticul pozitiv si diferential vom proceda, prin excludere, de Ia formele mai rare (tumorile ovariene) spre formele mai frecvente si mai benigne (virilismul pilar comun).

Pentru arenohlastoame pledeaza evolutia rapida a sindromului (defe-

minizarea si virilizarea se produc in citeva luni), pierderea in greutate,

ordinea a’-paritiei pilozitatii (piept, abdomen, fata, membre), caderea"parului

de pe’cap, acneeâ si hipertrofia clitoridiana. Explorarile\hbrmonale arata" o

eliminare sporita sau normala de .17-cetosterbizi, cu o crestere absoluta a

fractiunilor 4 si 5 ( a).

Pentru tumorile corticosuprarenalei pledeaza simptomele metabolice de insotire, de tip cushingoid (obezitate rosie, hiperglicemie, vergeturi), cresterea fractiunilor 2 si 3 ( {} ) ale 17-cetosteroizilor urinari, ca si indicatiile date de urografie sau retro-pneumoperitoneu. Un tablou clinic si hormonal analog il dau unele tumori ovariene cu celule lipoidice ; hiperplaziile simple ale corticosuprarenalei prezinta in plus si o analogie radiologica. Diagnosticul diferential il fac :

a) proba cu cortizon (administrarea, timp de citeva zile, scade valorile

17-cetosteroizilor numai in hiperplazie) ;

b) cifra — mult mai ridicata in tumori — a 17-cetosteroizilor;

c) administrarea hormonului corticotrop, in cazurile de sindrom

Cushihg prin hiperplazie, creste, atit eliminarea 17-cetosteroizilor P , cit

si aceea a 11-oxisteroizilor. in hiperplazia cu virilism prin deficit de sinteza

cortizonica, cifra 11-oxisteroizilor nu poate creste dupa ACTH ; in virilismul

de origine ovariana ramine nemodificata cifra globala a 17-cetosteroizilor.

Pilozitatea instalata lent, durind de ani de zile, fara mari tulburari generale, cu persistenta menstruatiei, ne face sa excludem virilismul „simptomatic" din boala lui Cushing, acromegalie, tumori epifizare, boala lui Basedow.

In grupul ramas trebuie sa distingem „virilismul constitutional", pe baza antecedentelor eredo-colaterale si a absentei simptomelor endocrine asociate.

in celelalte cazuri se impune explorarea intregului sistem endocrin, fiind vorba deseori de tulburari pluriglandulane. Aspectul antropometric poate fi:

a) normal (normoginic), indicind o perturbare endocrina usoara ;

b) de tip imatur (hipoginic), sugerind o feminizare insuficienta, in care caz hiperandrogenia e adesea relativa, prin deficit de estrogeni;

c) android, indicind existenta unei tulburari mai adinci de coordonare neuro-umorala, dezvoltata pe un teren constitutional predispus. Radiografia seii turcesti, ca si biopsia ovariana, ne vor arata masura in care participa la intretinerea ei leziuni hipofizare sau ovariene.

. Ramine deschisa problema unui virilism remanent (Wilkins), produs de inundatie tranzitorie cu androgeni.

Terapia formelor comune de virilism este deocamdata putin eficace. Ovariectomia, rezectia partiala de ovar sau ovariotomia pot fi urmate (in unele cazuri, in care glanda e hipertrofica si sclero-chistica) de ameliorarea tulburarilor menstruale si chiar de scaderea pilozitatii. Efectul interventiilor asupra ovarului a fost explicat prin :

a) degajarea mecanica a ovulatiei;

b) modificari -ale conditiilor biologice locale (circulatie etc) ;

c) „socul" hipotalamo-hipofizar datorit operatiei si care impune o restructurare endocrina globala ;

d) influentarea reflexa (pornind de la interoceptori) a controlului secretiei ovariene.

Tratamentul hormonal general a fost incercat cu progesteron si cu cortizon. Orice tulburare endocrina sau neurovegetativa trebuie tratata cu a ten tie,, deoarece se cunosc sindrome hi potal amice „functionale" de origine endocrina si cu repercusiune secundara endocrina.

Travestirea hete guitatilor sexuale co nelor’ cu morfologie simt" apartinind sex ferential) cu haine < de obicei cu un pro sexuale. Uneori, ace: coeundi sau cu repul de Klotz (1955), tin femeie prin tratame morfologie testicula pacientul avea oroa adevarata, cu camir

Afectiunea este e: sugerate de notele consl voce subtire, adipozitab fimoza, hipospadias). T nuntate note somatice ii deosebeste de homos’ reclamind doar dreptul ei sint deprimati, dind sese adesea in demora isi gaseste linistea si modifica sexul in regisl rezulta, se pare, decit tutional predispus.

Sub numele de e de cavalerul de Eon ( ca barbat, cind ca fei a-si satisface o aspira pentru a le cuceri. I narcisiste si mazochist

Cortizonul este insa tratamentul de electie al hiperplaziilor (congenitale) ale corticosuprarenalei, cu virilism si deficit de sinteza cortizonica, unde da rezultate bune si durabile.

Mussio-Fournier a utilizat aplicarea locala de pomada cu dietil-stilbestrol sau folieulina.

Tratamentul local include decolorarea cu apa oxigenata a firelor vizibile si epilarea. Depilatoarele brusce (cu arsenic) nu sint recomandabile, fiind toxice ; este mai indicata formula lui Boudet, pe baza de oxid de zinc, amidon si sulfura de bariu. Ionizarea cu acetat de taliu, electroliza sau coagularea diatermica sint mai putin nocive decit radioterapia, care poate da telangiectazii, leziuni distrofice si chiar tumorale (Car-teaud, 1953).

Date statistice. Raportul lui Kinsey, Pomeroy si Martin (1948), privind comportarea sexuala a barbatului american, bazat pe chestionare amanuntite, aplicate — cu toata discretia — la mii de persoane, indica o frecventa medie a homosexualitatii de 30°/o pentru ansamblul populatiei adulte masculine (din care 12°/o cu titlu accidental si 18°/o cu aspect habitual, predominind mai mult sau mai putin asupra activitatii sexuale normale). Hirschfeld gasise in Germania (1913) o frecventa de 3—5°/o ; Havelock Ellis, in Anglia (1921), 5°/o. Faptul ca homosexualitatea nu e foarte rara constituie un contra-argument pentru ipoteza dupa care ea ar reprezenta expresia psihica a unei inversari de sex (fenomen exceptional in specia umana). Homosexualitatea feminina pare sa fie cel putin de zece ori mai redusa decit cea masculina, dar inversarile de sex mai frecvente sint — dimpotriva — „feminizari".

Date eredo-biologice. Analiza statistica a frecventei relative a indivizilor de sex masculin si feminin, printre fratii homosexualilor, a aratat unor autori (Lang, 1941) o favorizare a sexului masculin (126, fata de 106) ; acest fapt sustine parerea ca o parte din homosexuali ar fi de fapt femei, cu inversiune a sexului. Aceeasi problema a fost ridicata de Kemp, Jores si Marx, ultimii intrebindu-se daca nu este vorba de intersexuati, la care inversiunea a avut loc dupa stabilirea „sexualitatii cerebrale". Czapnik interpreteaza aceste date in sensul urmator : tocmai excesul de baieti, intre frati, favorizeaza orientarea homosexuala a afinitatii sexuale.

Kallmann (1952) a studiat 85 de perechi de gemeni homosexuali si a constatat, la uniovulari o concordanta de tendinte sexuale in aproape unanimitatea cazurilor, in timp ce la biovulari ea se intilnea doar intr-o proportie de 11—42%. Aceasta constatare este si ea susceptibila de a primi interpretari diferite; de exemplu, presupunerea ca gemenii uniovulari au avut acelasi tip de sistem nervos si au crescut in aceleasi conditii psihopatogene de mediu.

Putinele date de care dispunem asupra sexului cromozomial al homosexualilor infirma teoria inversarii sexuale, aratind un aspect nuclear masculin (Liiers si Schultze, 1957, trei cazuri). Vague, Picard si Vitry au comunicat recent (fara sa indice numarul cazurilor) rezultate asemanatoare : cu exceptia citorva sindrome Klinefelter, cu tendinte sexuale indecise, toti homosexualii cercetati aveau sexul genetic masculin.

Date histopatologice. Examenul necroptic si bioptic al tesutului testicular de la homosexuali, nu au aratat, in general, leziuni importante. Steinach (1910) si Lichtenstern (1924) interpretasera homosexualitatea ca pe un adevarat hermafroditism al gonadelor, pe baza „celulelor interstitiale de forma feminina" din testicul. Ultimul a obtinut intr-un caz rezultate bune prin castrare si implantarea consecutiva a unui testicul normal. Benda (1934) si Stieve (1940) au infirmat insa datele histologice ale lui Steinach. Scheidegger (1948) a gasit la un homosexual si la un travestit exhibitionist, o degenerare a epiteliulu* germinai, cu proliferare „tumoroida" a celulelor lui Leydig. Aceste date exprima probabil baza morfologica a unui dezechilibru endocrin, care, la rindul lui, afecteaza activitatea nervoasa superioara, facind-o apta pentru stereotipuri dinamice patologice.

Date endocrinologilce. Desi teoria endocrina a homosexualitatii a fost emisa de Krafft-Ebing inca din 1892, primele dozari hormonale dateaza de-abia de la inceputul celui de-al patrulea deceniu al secolului nostru. Rezultatele acestor analize nu sint concordante. Unii autori nu au gasit anomalii in eliminarile hormonale (Brahn — 1931, Kinsey — 1941, Beach — 1944, Heller si Maddock — 1947, Swyer — 1954). Altii au gasit, intr-un numar de cazuri, o scadere a raportului dintre androgeni si estrogeni (Wright — 1935—1941, Glass si McKennon — 1937, Glass si Deul — 1940, Myerson si Neustadt 1940—1942, Glass si Johnson — 1944, Severinghaus si Chornyak — 1945). O parte dintre autori au atras atentia asupra cresterii pregnandiolului (Jayle, Decourt si Crepy — 1949, Christiaens, Dubru’lle si Claeys — 1956), ultimii semnalind intr-un caz prezenta pregnen-l,3,20-triol-17-on-ei, care exista de obicei numai la femei. Vague conchide ca marea majoritate a homosexualilor nu au tulburari hormonale.

Dupa Chwalla, terapia masiva cu estrogeni sau impregnarea masiva din carci-noamele suprarenale feminizante produc frecvent o stare de puternica neliniste, a carei explicatie ar trebui cautata •— dupa autor — in aparitia tendintelor homoerotice si homosexuale, carora pacientul li se impotriveste din toate puterile. Chwalla imparte homosexualitatea intr-o forma genetica si alta dobindita; ultima poate fi endogen-hormonala sau „situativa" (dependenta de mediu). Autorul aduce ca argumente pentru geneza organica a unor forme de homosexualitate normalizarea orientarii homoerotice a unor castrati, dupa administrare de androgeni, ca si unele cazuri aparute in urma unui traumatism cranian.

Homosexualitatea endocrinogena poate fi constatata la animale (sindrome de virilizare la vaci, avind ca substrat glandular o ovarioza chistica) si produsa experimental. Este interesant de semnalat faptul ca Baruk a indus un comportament homosexual la sobolance, prin hiperfoliculinizare. La unele animale evoluate (ca maimutele), homosexualitatea se intilneste ca un fenomen permanent obisnuit (Zuckerman), fiind legata probabil de intensitatea particulara a tendintelor sexuale, ca si de dezvoltarea activitatii reflex-conditionate.

In general, totusi, terapia endocrina a homosexualitatii nu da rezultatele asteptate. Castrarea a avut efecte favorabile in cazurile lui Sand si Okkels (scazind forta impulsurilor), dar nule la Engle (1942) si Hawke (1950). Daca (dupa cum am amintit) Steinach si Lichtenstern (1918) au < unui testicul normal, Marar lizat intr-un caz orientarea, observatie in care, dupa gre impulsuri homosexuale. Krf la un castrat, ameliorarea

Administrarea testoste (1942), Glase si Johnson ( si Maddock (1947). Rezult ameliorarea se datoreste ] tineri (care alcatuiesc mim precisa si, in general, o poate chiar exagera nevo: multiplu pe care-1 joaca a doze potrivite, ar aVea, i farmacologice diferite. O ; sale anabolice, a fost adn unii ca o „sensibilizare" „personalitatii profunde" timp ce zona corticala ar actiune mai puternica, fc masive).

Date psihopatologice, asupra faptului ca procen (cel mult 25%), in majo rabila a orientarii homose scriu acesti autorii, „intr gresiva si compatibila cu parere sustine considerar Kinsey, acesti autori con puberal; faptul poate ave a genezei instinctului sex Dupa Seitz, sexuali; genetici. Dupa Pende (19 rile hormonale, ci si de cerebrala speciala a subi hormonii reglatori".

Rezumind cercetarile moderne asupra acestei probleme, Vague (1957) considera ca homosexualitatea are o origine psihogena, dar se grefeaza pe un teren predispus, hipodiferentiat in sensul sexului propriu. Autorul emite ipoteza unei hiporeceptivitati la hormonii sexuali a arhitecturilor centrale nervoase, care, chiar la o impregnare adecvata, nu sint capabile sa reactioneze, nici printr-o moriogeneza globala de tipul sexului propriu, nici printr-o comportare corespunzatoare.

Etio-patogenia ginecomastiei a fost foarte mult discutata. De circulatie curenta este ipoteza tulburarii primitiv testiculare ; de fapt, insa, singura leziune testiculara insotita cvasiconstant de ginecomastie este corioepiteliomul. Alte glande a caror alterare poate sta la baza ginecomastiei sint : suprarenala, ficatul, tiroida. Statistica lui Impallomeni (1948), care a revazut o bogata literatura, indica mai intii faptul ca leziunile care cauzeaza ginecomastia pot fi foarte usoare, fiind de aceea frecvent trecute cu vederea (46%’ din cazuri sint considerate „esentiale"). Cauza directa a ginecomastiei nu trebuie confundata cu bolile care favorizeaza aparitia sa; Un rol de prim ordin pare a-1 avea testiculul, care in 35,4% din cazuri este anormal; castratii participa numai cu 0,2% in statistica acestui autor (491 de cazuri). Ginecomastia poate fi considerata ca unul din primele semne de rupere — in favoarea primilor — a echilibrului dintre estrogeni si androgeni, rupere care poate fi datorita cantitatii, dar si calitatii produsilor secretati. Aceasta ipoteza este confirmata de aparitia gineco-mastiilor „iatrogene" in terapia masiva cu foliculina. Lipsa de asemanare structurala a multor ginecomastii cu mamela de femeie normala ar tine — dupa unii autori — de faptul ca tesutul niamar nu este stimulat, in aceste cazuri, de un „estrogen perfect", ci de un estrogen care isi conserva numai o parte din proprietatile sale mamotrope. Leziunile suprarenalei duc la ginecomastie prin tulburari in metabolismul cortieoizilor sexuali. Ficatul participa in 7,4% din cazuri, datorita — aproape sigur — rolului sau in inactivarea estrogenilor si in metabolismul sterolilor, in general. Tulburarile altor glande si aparate ar fi patogene prin repercusiunile lor la nivelul gonadelor si al cortico suprarenalelor.

In toate grupele s-au gasit forme anatomice glandulo-chistice si fibroase, forme proliferative si secretoare, active, ca si forme inactive, fapt care sugereaza ca toate componentele tisulare (canalicular, fibros si gras) pot fi solicitate de estrogeni; s-a constatat de asemenea existenta unei evolutii lezionale in raport cu vechimea afectiunii. Examenul psihologic a identificat intr-un numar important de cazuri note feminoide (ca reactivitate si preocupari), care existau (uneori) inainte de boala, accen-tuindu-se o data cu aparitia acesteia.

in ansamblu nu se poate face o corelatie intre indicele de sexualizare, eliminarea estrogenilor si sexualizarea psihica.

Tratamentul ginecomastiei trebuie sa urmareasca restabilirea echilibrului hormonal general si ameliorarea insuficientei hepatice. Administrarea androgenilor, parenteral sau in onctiuni locale, poate avea rezultate pozitive in cazurile recente si in ginecomastiile mici.

Feminismul cu hipoandrism. In absenta stimulilor hormonali porniti din gonade, organismul se dezvolta in sensul sexului homogametic (la om, sexul femei), care reprezinta oarecum „forma neutra" a speciei. Gasim de aceea note de feminism (largirea bazinului, ginecomastie etc.) in eunucoidism si mai ales in eunucoidismul cu obezitate, unde repartitia adipozitatii se face dupa tipul feminin. Se pare ca izvorul estrogenilor se gaseste, in aceste cazuri, mai ales in corticosuprarenaia, pe cind la barbatul normal el este reprezentat de testiculi; castrarea este, de aceea, un dublu sindrom de hipoandrogenism si hipoestrogenism.

Importanta relativa a corticosuprarenalei creste insa in diversele defectiuni testiculare, hipofizare si suprarenale. Se cunosteau, pina in 1957, 28 de cazuri de tumori feminizante ale suprarenalei (Overzier), desi eliminari crescute de estrogeni se intilnesc mult mai frecvent in tumorile acestei glande. Impulsul sexual, cind exista, este orientat spre femei, element care se accentueaza prin tratamentul cu androgeni; acest tratament poate ajuta la recapatarea unui comportament sexual normal.

Pitis si Stanescu (1952) s-au ocupat de hiperestrogenia din sindromul adipozo-genital si de evolutia cushingoida a unora din aceste cazuri. Conti (1955) a cercetat hipoandrogenismul cu hiperestrogenism din unele afectiuni testiculare tardive.

Note de feminitate (bazin larg, adipozitate de tip feminin, cochetarie, interese particulare sexului opus) se intilnesc — cu mare frecventa — in adolescenta; ele tin de un hipoandrism relativ, care poate fi evidentiat prin dozari hormonale (multi fenolsteroizi, putini 17-cetosteroizi). Maranon gaseste, la un total de 2 000 de puberi, semne de feminism la 58% dintre baieti si semne de virilism numai la 5% dintre fete. S-a semnalat aci atractia sexuala pentru femeile mature si virile, ca si atractia homosexuala ; ultima impune masuri de educatie si supraveghere. Notele de feminitate pot persista in continuare si la virsta adulta sau pot reaparea atunci cind activitatea gonadica este inhibata prin tulburari endocrine sau climacteriu.

Feminismul fara hipoandrism apare la oameni cu pubertate adesea precoce (in care cazuri incarcatura hormonala sexuala dubla se imprima in morfotip ca o brahiskelie), citeodata obezi si in acelasi timp musculosi. Organele genitale si pilozitatea sint bine dezvoltate, vocea e grava. Eliminarile hormonale sint importante, dar nu totdeauna global crescute.

Feminizarea testiculara cu insuficienta si hiperplazie congenitala a suprarenalei

Este o forma particulara a hiperplaziei corticosuprarenale congenitale la baieti, cu dezvoltare feminina a tractului genital. In literatura sint descrise sase cazuri, toate sfirsindu-se in primele saptamini sau luni de viata, cu simptomele unui sindrom addisonian : anorexie, voma, diaree, distrofie, pigmentare. Prader (1957) descrie cresterea potasiului, scaderea sodiului seric si eozinofilia. Eliminarea 17-cetosteroizilor si a oxiste-roizilor este scazuta.

Sexul cromozomial poate fi masculin, in care caz exista testiculi si un tract analog cu cel din feminizarea testiculara, sau feminin, cind gonada si tractul sint feminine.

Leziunea anatomica de baza este o „hiperplazie lipoidica" a suprarenalelor, care sint galbene, au celule mari, depozite calcare, cristale de lipoizi si ca o particularitate, celule gigante plurinucleate (Siebenmann).

Prader admite o tulburare de natura genetica, afectind sinteza sterolica in suprarenale (de unde insuficienta de tip addisonian), cu reactie hipofizara corticotropa consecutiva, dar tulburind si sinteza sterolica in celulele Leydig (de unde feminizarea). Nu ar fi vorba deci de o hiperplazie corticosuprarenaia, cu hiperproductie de estrogeni.

Anatomopatologic, testiculul nu difera de cel criptorhid. • De obicei gasim numai celule sertoliene, rareori elemente ale liniei seminale sau chiar spermatozoizi ; celulele Leydig sint normale sau hipertrofice. Se pot intilni alteori adenoame tubulare, analoge arenoblastoamelor ovariene (dupa unii autori, frecventa tumorilor maligne este destul de mare : 7 din 82 de cazuri). in locul trompelor sau alaturi de ele putemxgasi canale deferente. in corticosuprarenaia nu se intilnesc modificari. Vaginul are pereti cu structura si grosime normale si incarcatura glicogenica suficienta, cu acidofilie uneori marcata (25—70%), variind insa dezordonat.

Etiologic intervine — cu multa probabilitate — un element ereditar (frecvente imbolnaviri familiale, sindromul fiind regasit in ascendenta materna a bolnavilor ; alteori se intilneste in familie lipsa parului axilar, ca anomalie izolata). S-a vorbit de un caracter recesiv, legat de sex (cu autozom dominant), dar si de posibilitatea unei formule triploide (XXY) sau de o actiune genetica pleiotropa.

Patogenia sindromului e complexa. Pe baza sexului nuclear se exclud interpre-tarile autorilor care, dupa Qoldschmidt, au admis o transformare a ovarului in testicul, in fazele timpurii ale dezvoltarii embrionare. Cu toate acestea, posibilitatea transformarii tesutului ovarian in tesut testicular este demonstrata de numeroase experiente recente; amintim astfel observatiile tui Evans si Li, care au gasit in ovarele sobolancelor tratate mult timp cu hormon sornatotrop structuri tubulare testoide.

Pentru un caz de pseudohermafroditism masculin, Parhon, Sahleanu, Danila-Muster, Stan si Angelescu (1952) au propus urmatoarea interpretare : inversiune gonadala totala, dar imperfecta (de origine genetica) ; sexualizare somatica, sub influenta estrogenilor materno-placentari, favorizata de hiperreceptivitatea tisulara, determinata de sexul genetic. Sexul genetic al cazului nu a fost insa precizat.

„Masculinizarea" electiva a gonadelor, sub actiunea hormonilor suprarenali (Broster 1938), este o ipoteza care nu poate fi retinuta, din aceleasi motive. Testiculul exista, dar are o activitate hormonala anormala. Lipsa uterului si (uneori) a trompelor arata ca in prima faza a organogenezei genitale duna a Il-a—a IlI-a), testiculul secreta testosteron sau un factor necunoscut, responsabil de regresiunea conductelor lui Miiller. Androgenii lipsesc insa in faza ulterioara, cind se edifica organele genitale externe (de unde caracterul lor feminoid), ca si la pubertate, de unde lipsa de dezvoltare a caracterelor sexuale secundare. Aceasta „lipsa" poate fi o veritabila hipoandrogenie, dar si o androgenorezistenta a efectorilor (pseudoendocrinopatie). Pentru aceasta ultima supozitie pledeaza saracia pilozitatii si rezistenta ei la tratamentul cu androgeni (general sau local), desi foliculii pilosi exista. La unele femei, altfel sanatoase, Wilkins a descris o absenta a parului sexual, care nu a cedat la testosteron. In feminizarea testiculara ar interveni deci, ca o oarecare probabilitate, o androgenorezistenta ereditara. In cazul acesta sintem obligati sa admitem ca in regresiunea conductelor miilleriene ar interveni un „cofactor" necunoscut.

Testiculul secreta estrogeni, pubertatea acestor bolnavi avind caractere feminine. La castrare, sinii regreseaza, mucoasa vaginala se atrofiaza, apar valuri de caldura, eliminarea estrogenilor scade, iar cea a gonadotropilor creste. Nivelul fenolsteroizilor (sau al pregnandiolului) este totusi mai scazut decit in ginecomastie, fapt care creeaza dificultati in explicarea exclusiv hormonala a dezvoltarii mamelelor. In unele cazuri s-a semnalat o eliminare supranormala de 17-cetosteroizi, in acord cu polarizarea libidoului si cu caracterele psihismului, dar in dezacord cu feminizarea somatica.

Pacientii trebuie tratati ca femei. La copil, gonadele vor fi lasate intraabdominal, pentru a permite aparitia unei pubertati feminine ; mai tirziu, ele vor fi extirpate, cu ocazia herniotomiei, pentru a evita eventualitatea malig-nizarii sau a virilizari. Este interesant de semnalat ca, dupa castrare, eliminarea gonadotropilor creste (ceea ce dovedeste ca nu exista alta gonada), estrogenii scad (fapt care demonstreaza originea lor in mare parte testiculara), iar 17-cetosteroizii, ca si pregnandiolul, nu sufera modificari (ceea ce pledeaza pentru natura lor suprarenala); vaginul sufera transei/. 58. – Testicul feminizant (cazul acad. formari atrofice, cu prabusirea

Parhon, dr. Danila-Muster si colab.). As- cifrei acidofilelor (SnoeCK, 1952).

pectul constitutional, din fata si profil.