METODE DE DIAGNOSTIC IN TIPOLOGIA SEXUALA

Examenul ectoscopic si descrirea verbala

„Metoda este indispensabila", spune Kretschmer, „caci furnizeaza o fiaza larga de ancheta asupra structurii corpului, intr-o masura mai mare decit fotografierea si masurarea diarnetrelor…"

Dezvoltarea organelor genitale. Dupa Wilkins (1950), variatiile de dimensiune a organelor sexuale, ca si sensibilitatea lor la stimulii. hormonali, ar fi caractere supuse unui control genetic direct.

Dispozitia paniculului adipos reprezinta, dupa cum stim, unul dintre elementele importante ale diferentierii sexuale. Patura grasa subcutanata e mai importanta la femeie decit la barbat, cu exceptia regiunii cefii. La femeie se noteaza in plus (Rioher si Jayle) o acumulare de grasime in unele zone de electie (fesiera, retrosacrata, sub- si retrotrohanteriana, retroh-deltoidiana, abdomino-pubiana, perimamara, cervico-dorsala, femorala anterioara). Paniculul adipos este, la barbat, mai abundent in jumatatea superioara a corpului, iar la femeie, in cea inferioara.

Dezvoltarea si distribuirea sistemului pilos : topografia parului pe cap, pe pubis, implantarea frontala si occipitala, pilozitatea faciala.

Aspectul glandelor mamare. Se va descrie volumul, raportul dintre tesutul glandular si cel adipos, dimensiunea si pigmentarea areolei. Prezenta tesutului glandular la barbati este un semn de receptivitate crescuta a tesuturilor sau de hiperestrogenie.

Calitatea tegumentelor: tendinta la acnee este de obicei in relatie cu androidismul.

Timbrul vocii poate fi uneori singurul semn evident al unui hipogona-dism frust la barbat sau al unui inceput de virilizare la femeie. Se va nota si dezvoltarea marului lui Adam.

Tipul respirator, abdominal la barbat si la femeile androide, toracic la femeie si la barbatul feminin (May si Brissaud, 1947), element util dupa virsta de 12 ani (in copilarie si fetele au o respiratie de tip abdominal).

Unele amanunte morfologice de sexualizare somatica: dezvoltarea predominanta a caninilor superiori si a apendicelui xifoid sint elemente virile ; dezvoltarea mai marcata a coapsei fata de gamba, cubitus valgus si genu mlgutn sint elemente feminine.

Masuratorile antropometrice

Decourt si Doumic studiaza proportiile generale ale corpului, pe baza urmatoarelor masuri : Talia (statura — S.).

inaltimea (de la planta) marginii superioare a marelui trohanter (Tr.), care ne permite sa apreciem raportul fundamental dintre lungimea membrelor (aci, a celor inferioare) si statura ; acest raport variaza in cursul fazei pre- si postpubertare si este afectat in diferitele dereglari endocrine care tulbura sexualizarea.

Diametrul bihumeral (D.H.) si diametrul bitrohanterian (D.T.). Clasic se admite ca elementul cel mai caracteristic al diferentierii sexuale in morfologia generala este dat de dezvoltarea relativa a centurilor. Diametrul bihumeral prezinta avantaje fata de cel biacromial, propus de Pende,

deoarece primul inglobeaza si masa musculara a deltoidului, mult mai dezvoltata la barbat, ca si adipozitatea regiunii pelvine, caracteristica sexului ieminin.

lizeaza doua tipuri de retele, masculina si feminina, fiecare avind asezate pe aceeasi orizontala cifrele mijlocii, pentru un sex sau celalalt. Curba astfel obtinuta constituie o morfograma.

Pe reteaua (scara) masculina, tipul „ortoandric" se defineste printr-un profil orizontal; tipul „hiperandric", printr-un profil concav in sus (din cauza microskeliei si valorilor ridicate ale P.T. si ale D.H.), iar tipul „hipoandrie", printr-un profil concav in jos (P.T. redus, D.H. mai mic decit D.T.). Pe reteaua masculina, masurile tipic feminine dau o curba caracteristica, inversa celei date de raportarea masurilor masculine pe o retea feminina. Procedeul acesta e recomandat in studiul antropometric al starilor de inter- si ambisexualitate. Prin analogie se pot identifica tipurile „ortoginic", „hipoginic" si „hiperginic".

Se pot calcula, de asemenea, indicii de sexualizare amintiti intr-un paragraf precedent.

Investigarea reactiilor psihice

Se face printr-un examen psihologic bine condus (testele mintale ale lui Murray sau Rohrschach) si chestionare (pentru stabilirea tipului de activitate nervoasa). O metoda de perspectiva este analiza grafologica, care, dupa Athanasiu, permite un diagnostic temperamental si caracterologic absolut stiintific.

BAZELE TIPOLOGIEI SEXUALE

Dintre deosebirile biotipologice, cele mai evidente sint cele dintre sexe. Diferentierea sexuala este, intr-adevar, profunda (tine de factori celulari ca si de hormoni) si globala („un barbat este barbat pina in degetul sau mare de la mina, o femeie este femeie pina la degetul sau mic de la picior", scrie Havelock Ellis).

Factorii multipli care afecteaza embrionul, fatul sau copilul, actionind deci in faza determinarii, a diferentierii sau a dezvoltarii sexuale, influenteaza realizarea caracterelor specifice si explica marea variabilitate a constitutiilor sexuale individuale.

Cercetarile lui Moore si Barr (1953) au aratat ca exista diferente de structura nucleara intre celulele indivizilor de sex diferit din cadrul aceleiasi specii; diferentierea sexuala „inseamna" deci profund toate celulele organismului. Este interesant insa ca si din acest punct de vedere sexele nu pot fi opuse: „cromatina sexuala", despre care vorbim, se gaseste cu o frecventa mai mica la un sex decit la celalalt. La vertebrate, „impregnarea sexuala omnicelulara" se datoreste hormonilor sexuali (estrogeni si androgeni), care circula, la ambele sexe, impreuna.

Catalogarea semnelor distinctive dintre cele doua sexe intimpina dificultati, deindata ce ne departam de sfera genitala propriu-zisa (adica de organele direct legate de functia reproducerii). Clasificarea „caracterelor sexuale" variaza de aceea de la autor la autor. Hunter (1780) considera drept „caractere sexuale primare" aparatul reproducator si organele accesorii. Recent, Chwalia socoteste ca acest termen trebuie aplicat numai gonadelor si gârnetilor; „caracterele sexuale secundare" ar fi reprezentate de restul organelor afectate perpetuarii, in timp ce insusirile distinctive, fara raport direct cu producerea, dezvoltarea si fecundarea gârnetilor ar fi „caractere tertiare". Eickstedt adopta punctul de vedere a lui Hunter, numind „caractere sexuale secundare" deosebirile morfologice extragenitale si „caractere sexuale tertiare", comportarea psihofiziologica.