Prima pagină > Probleme sexuale > SEXUALITATEA SI PROBLEMA VITALITATII

SEXUALITATEA SI PROBLEMA VITALITATII

La sfirsitul secolului trecut, descoperirea la unele vietuitoare a alternantei de reproducere sexuata si asexuata a ridicat problema necesitatii fenomenelor de sexualitate pentru asigurarea continuitatii indefinite a vietii in lungul generatiilor.

La organismele pluricelulare, dezvoltarea organismelor, pornind de la ou, se face printr-un sir de diviziuni repetate; la un anumit moment, in lantul acestor generatii celulare se insera o generatie sexuata, gârnetii, care asigura perpetuarea vietii, prin producerea unui nou organism. La unele fiinte unicelulare, cum sint infuzorii, s-a constatat de asemenea ca dupa un numar de generatii nascute prin simpla diviziune apare o generatie care manifesta polarizare sexuala, cu procese de fecundatie.

In cursul diviziunilor succesive ale oului de pluricelular sau ale fiintei unicelulare, asistam insa la o incetinire a ritmului de diviziune si la alte manifestari celulare, care au fost interpretate ca aspecte de scadere a vitalitatii, de „imbatrinire". Dupa fecundare (Popov, 1907), ca si dupa conjugarea unicelularelor, se produce o „activare" a celulei, deci o crestere a vitalitatii, tradusa intre altele prin revenirea capacitatii multiplicative. Pe de alta parte, in absenta fecundarii, unicelularele imbatrinesc si gârnetii mor. in obtinerea acestui efect, procesele nucleare par sa aiba un rol important. La infuzori, conjugarea se petrece astfel: animalele se alatura (pentru un timp care variaza intre citeva ore si citeva zile), isi injumatatesc nucleul si-si schimba reciproc o jumatate din nucleu („intinerirea cariogamica" a lui Maupas, 1888).

Teoria „intineririi cariogamice" a avut un rasunet puternic in biologia de la inceputul secolului nostru, dar ea s-a dovedit a nu fi satisfacatoare, din urmatoarele motive :.

1. Este adevarat ca, la unicelulare, fenomenele de sexualitate apar deseori ca o consecinta a conditiilor de viata distrofiante; ele nu sint insa obligatoriu precedate de o incetinire a ritmului de diviziune, nici neaparat urmate de o intensificare a acestuia. La unele specii, dimpotriva, fenomenul contrar este regula. Hertwig a sustinut ca tocmai accentuarea ritmului de dezvoltare este un semn de „imbatrinire" si a legat acest fenomen de alterarea raportului nucleo-plasmatic in cursul diviziunilor succesive. Maupas s-a vazut silit sa admita ca la parameci fenomenele de conjugare apar pentru a preintimpina imbatrinirea, si nu pentru a o corecta.

2. La multi infuzori, la care s-a urmarit procesul de conjugare, acesta nu se reduce la un schimb de nuclei, ci are un caracter mai complicat de reorganizare interna. in organismul unicelular al acestor animale coexista de fapt doi nuclei: un nucleu vegetativ (macronucleul) si unul germinativ (micronucleul) ; ultimul este cel care, in cursul sau in vederea conjugarii, da, prin diviziune repetata, pronucleii, care vor ii schimbati intre parteneri. Macronucleul se dizolva in citoplasma si dispare, iar noul nucleu, rezultat din contopirea materialului cromatinic de dubla provenienta, se va imparti la rindul lui in doi nuclei, dintre care unul va edifica noul macro-nucleu, iar celalalt va ramine, ca micronucleu, in stare „latenta", pina la conjugarea urmatoare.

S-a admis ca procesul de revitalizare se datoreste inlocuirii macro-nucleului batrin, si nu cariogamiei (Woodruff si Erdmann 1914). Ca argu-

mente pentru aceasta interpretare sint observatiile care au surprins, la unele unicelulare, o reinnoire ritmica a macronucleului (endomixie), fara schimb de substanta nucleara intre doi parteneri.

3. Efectele de „revitalizare", pe care le da conjugarea, se pot obtine si modificind, in culturi, conditiile de hrana, temperatura, compozitie a mediului etc.

4. Conjugarea nu are totdeauna efecte favorabile. S-au descris suficiente specii la care — in anumite conditii — conjugarea are efecte net daunatoare pentru un mare numar dintre perechi, care mor de indata ce s-au impreunat (Calkins, 1902, Jennings, 1913).

5. Lipsa conjugarii nu se face simtita decit la unele specii de unicelulare. In conditii de cultura optime, diviziunea simpla se poate continua practic la nesiirsit, chiar la specii la care endomixia nu este evidenta. S-au putut obtine astfel mii de generatii, fara scaderea vitalitatii si fara fenomene de sexualitate. Enriques (1916) a obtinut astfel 2 700 de generatii fara conjugare, Woodruff (1935), 13 000, Hartmann (1956), circa 9 000, iar Metalnikov (1937), 8704.

Reamintim ca experientele de partenogeneza artificiala au demonstrat si ele activarea ovulului nefecundat prin influente adecvate, fizico-chimice. Sexualitatea intermitenta nu este o necesitate fiziologica nici pentru animalele pluricelulare, care se inmultesc un timp agam, asa cum arata constatarile lui Hartmann asupra culturilor de turbelariate si oligochete.

In ultimii ani, biologia sovietica a abordat relatia dintre sexualitate si vitalitate dintr-un punct de vedere mult mai general. Punctul de plecare al acestei teorii este constatarea agrobiologica care arata ca incrucisarea dintre rude apropiate (imbreeditig) duce, in timp, la degenerarea raselor de animale de valoare si a varietatilor bune de plante agricole, in timp de incrucisarea interrasiala („improspatare a singelui", „amestec de singe") creste vitalitatea acestor varietati (heterozis, luxurianta).

inca Darwin subliniase faptul ca „incrucisarea animalelor si plantelor, care nu sint inrudite indeaproape, este ioarte utila sau chiar necesara". Timiriazev recunoscuse in aceasta o adevarata „lege", care explica numeroasele adaptari pentru asigurarea fecundatiei incrucisate si care ar putea da pina si „cheia explicatiei aparitiei procesului sexual". Morgan a incercat sa lamureasca efectul nociv al imbreeding-vAui prin exteriorizarea unor gene letale si subletale recesive ; la rase pure si purificate, imbreeding-\x\ nu ar fi nociv. Aceasta ipoteza nu explica insa fenomenele de heterozis in care urmasii au caractere de vitalitate superioare parintilor-

 

Dupa Lisenko, izvorul vitalitatii trebuie cautat in „caracterul contradictoriu al corpului viu" ; in majoritatea cazurilor, acest caracter rezulta din fuzionarea gârnetilor care inseamna o „asimilare reciproca". Gradul de vitalitate tine de gradul de heterogenitate a gârnetilor, iar sursa principala a deosebirilor dintre gameti sint „conditiile de viata, conditiile mediului ambiant, asimilate de organismul stramosilor si in special de organismele parentale care au generat direct celulele sexuale respective" ; celulele sexuale sint „concentrate" ale conditiilor de existenta. Baza experimentala a acestei teorii este alcatuita din compararea efectelor auto- si heteropolenizarii. Lisenko a aratat ca autopolenizarea secarei duce cel mult la un spic sarac in boabe, in timp ce polenizarea intre tufe de secara obtinute de la o planta „infratita" (multiplicata artificial pe cale vegeta

tiva), dar, crescuta in conditii deosebite, duce la o fructificare normala. Experiente analoge au fost facute pe morcov, griu si secara (Kuciumov) si chiar pe iepuri (Arakelian).

„Nemurirea potentiala a protozoarelor" (Weisinann. 1884) e o idee cu nuante metafizice; dialectic trebuie sa concepem la unicelulare „un stadiu de crestere, de maturitate a celulei, apoi desigur de imbatrmire a ei si, in sfirsit, moartea" (O. Lepesinskaia), afara de cazul in caire se introduc, prin conjugare, noi contradictii motoare. Evident nu orice hete-rogenitati (nu orice contradictii) sint favorabile ; un exemplu simplu de incompatibilitate il constituie impiedicarea incrucisarii intre specii deosebite.

in cursul procesului de fecundare „se aleg" si se intilnesc gârnetii cei mai potriviti din acest punct de vedere: de aceea patrund mai multe graunte de polen in pistil, mai multi spermatozoizi spre ovul. Existenta selectivitatii (Lisenko) se poate evidentia prin experiente simple, anali-zind caracterele plantelor rezultate din fecundarea cu polen amestecat; frecventa unora sau altora dintre caractere arata ca fuzionarea gârnetilor nu se face la intimplare ; gârnetii n-au „sanse egale", ca in teoriile lui Mendel si Morgan.

Teoria vitalitatii a fost criticata recent de Lipaeva (1956). Dupa aceasta autoare, „vitalitatea" este o particularitate mostenita, care nu poate fi separata de ereditate; in generatii succesive se produce o segregare dupa vitalitate, ca dupa oricare alt semn al ereditatii. O crestere a vitalitatii se poate obtine nu numai in urma procesului sexual, ci si dupa mutatii sau poliploidie (vezi capitolul urmator).

Fuzionarea cariogamica a doua celule somatice, cu „intinerire" consecutiva, a stat la baza uneia dintre teoriile celulare ale patogeniei cancerului (Klebs si Hallion).

Am amintit mai sus ca in acceptia lui Miciurin si Lisenko „tinar" inseamna si „deosebit de plastic" la influente externe. Miciurin a aratat, de asemenea, ca hibridarea sexuata indepartata poate creste plasticitatea, prin „zdruncinarea ereditatii".

Reclame
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: